Olivian Huean: „După ce te-a mușcat șarpele, prima ta grijă nu este tratarea rănii, ci prinderea șarpelui.”
În stilul său dinamic și ușor de înțeles, Olivian ne-a povestit cîte ceva din ceea ce a experimentat în Africa, despre cum a făcut un drum de 25 de minute în 12 și despre cum suporterii unei echipe de fotbal l-au numit „Messi”, în timp ce coechipierii l-au pus să se roage înainte de meci. N-a uitat nici momentele în care copiii alergau după el pe străzi strigîndu-l „Pasta Olivia! Pasta Olivia!”. Cu Olivian am vorbit în prima seară a taberei de exploratori „Supereroii”, de la Coșna, pe 1 iulie 2019.
Cum a început povestea ta de un an și jumătate în Africa?
A început exact ca orice poveste, subit. M-am trezit cu întrebarea „ai fi dispus să mergi un an în Africa?” Nu schimbasem continentul pînă la data respectivă, așa că răspunsul a fost „nu”. Dar Dumnezeu a avut grijă să mă facă să merg.
Ai spus, la un moment dat, că ai îmbrăcat jumătate de sat. Ce înseamnă asta?
Am ajuns într-un sat foarte sărac. Și sărac însemna că sătenii aveau un singur set de haine – un pantalon și un tricou. Cu hainele astea mergeau la biserică, la muncă sau în oraș.
Unele tricouri erau atît de rupte, și nu erau rupte pentru că așa era moda, ci pentru că atît de uzate au ajuns să fie. Ca să-și cumpere un tricou, un om de acolo ar fi trebuit să cheltuiască plata pe o zi de muncă. Imaginează-ți să muncești o zi pentru un tricou second-hand, nici măcar nou.
M-am întrebat multă vreme cum aș putea să-i ajut. Am descoperit că în „orașul cel mare”, cum îl numeam, era un second-hand de unde puteai să cumperi tot ce voiai, kilograme întregi de haine.
Așa că am luat niște saci și am cumpărat cîteva sute de kilograme de haine. Apoi am făcut un anunț: mare loterie la noi în campus. Cine vrea să-și cumpere un tricou, îl dăm cu un preț foarte mic. Adică, în banii noștri, dacă tricoul era 100 de lei, noi îl dădeam cu zece.
Se înscriau, primeau un număr și urma o extragere exact ca la loterie. Alegeam un obiect de îmbrăcăminte și un număr. Veneau sute de oameni.
Ai jucat și fotbal acolo, în meciuri oficiale. Cum te-au primit ceilalți jucători din echipă și, mai ales, cum te-au primit fanii?
M-au numit „Messi”, dar n-are nicio legătură cu fotbalul, eu sînt praf la fotbal (rîde). Mi-au spus așa doar pentru faptul că sînt alb. Ești alb, ești Messi.
Era o zonă cu foarte mulți creștini și ne-au invitat și pe noi să ne înscriem în Cupa Malawi. Cum există Cupa României, așa există și Cupa Malawi. Era mai întîi o fază pe județ, iar apoi o fază națională. Așa se face că am ajuns legitimat la ei la club.
Bineînțeles, se juca doar duminica pentru că eram într-un județ cu un adventist la cinci neadventiști. Și astfel în Sabat nu se făcea nimic.
Am ajuns la primul meci, iar coechipierii mei mi-au făcut semn să ne adunăm. Credeam că e vorba de încă un strigăt de război, un fel de „hai pe ei!”, dar nici vorbă de așa ceva.
„Pasta, hai să te rogi pentru noi”, mi-au spus. Eu de obicei mă rog după meci, nu înainte, pentru că atunci parcă simt că am nevoie de iertare. Dar înainte nu mă rugasem niciodată.
Acum nici nu știam pentru ce să mă rog – Doamne, să-i batem, să-i distrugem, să uite fotbalul?
În fine, m-am rugat pentru sănătate, să nu ne rupem picioarele, să ne bucurăm de meci. Cu echipa asta am ajuns pe locul al treilea la faza județeană. Deci a mers rugăciunea.
Ai salvat acolo viețile mai multor copii printre care și o fetiță care fusese mușcată de șarpe.
Nu pot să spun „salvat” neapărat, cu toții ne punem la dispoziția lui Dumnezeu pînă la urmă. Fetița aceea fusese mușcată de un Mamba Negru.
Dintre toți șerpii Mamba, cel negru e cel mai periculos, urmat de cel verde. Dacă ești mușcat, ai maximum 20 de minute să administrezi anti-veninul, altfel e prea tîrziu.
În Malawi, dacă te-a mușcat un șarpe și te duci la spital, trebuie numaidecît să aduci și șarpele cu tine. Adică după ce te-a mușcat șarpele, prima ta grijă nu este tratarea rănii, ci prinderea șarpelui. Pentru că dacă nu ai șarpele pentru a-l arăta medicului, nu vei primi antidotul.
Fără să știe ce tip de șarpe este, ce dimensiune are, cîți ani are, niciun medic nu-ți va da antidotul pentru că riscă să-ți dea fie prea mult, fie prea puțin.
Așa se face că într-o zi, o fetiță de la noi la școală, din clasa a noua, a fost mușcată de un Mamba Negru. Au venit repede la mine cu șarpele într-o pungă. M-am speriat.
„Repede, la spital!”, îmi tot strigau. Cel mai apropiat spital era la vreo 25 de minute de mers cu mașina pe un teren accidentat. M-am rugat și am făcut încă un lucru care „nu-mi place deloc” – am mers cu viteză.
În 12 minute am fost la spital. Din momentul în care a fost mușcată fetița și pînă am ajuns la spital, adică în 15 minute, mîna deja îi amorțise. Medicii i-au preparat imediat antidotul și a scăpat cu bine.
Fetița era de la școala adventistă din sat?
În sat este un liceu cu vreo 300 de elevi și o școală primară cu încă aproximativ 300 de copii. Ambele sînt școli adventiste cu internat, unde vin copiii și stau cîte un an de zile. Școala este construită de mai multă vreme, dar noi am îmbunătățit-o.
Pastorul care a fost acolo înaintea mea, Ionuț Croitoru, a reparat dormitoarele, iar cînd am ajuns eu, am clădit o nouă școală, una atît de faină încît au venit cei de la Guvernul din Malawi și au zis „trebuie să luăm notițe de la ce ați făcut voi aici”.
Mulți dintre noi au citit sau au auzit povestea celor patru prieteni care au spart acoperișul unei case pentru a coborî un bolnav în fața lui Iisus, dar tu chiar ai văzut ceva asemănător. Cum s-a întîmplat asta?
Într-o seară veneam de la fotbal și cînd m-am apropiat de campus am văzut patru bărbați cărînd un lemn mare de care era legată o pătură. Au pus jos chestia aia și au început să o desfacă.
Mi-am scos aparatul ca să filmez.
În Africa nu știi niciodată ce poate să apară de oriunde, așa că aveam mereu aparatul cu mine. Și cînd l-a pus jos, din pătura aceea au scos un trup, un om în comă.
Prietenii lui l-au adus patru kilometri pe un lemn pe drum de munte. M-au întrebat dacă pot să-l duc la spital – mi-a plăcut foarte mult să fac pe ambulanța. Dacă o să-mi schimb vreodată meseria, o să mă fac șofer de ambulanță. Slavă Domnului, a fost și el salvat.
De ce era în comă bărbatul respectiv?
Era într-o comă de malarie. Chiar în săptămîna următoare a venit la mine un tată care m-a rugat să-i duc copila la spital pentru că e în comă.
După două zile a venit din nou la mine și mi-a spus că mai are o fată în comă. În decurs de două zile, singurii doi copii în comă de malarie.
În coma de malarie pacientului nu i se administrează niciun medicament, nu i se poate face nimic. Pur și simplu îl duc la spital și medicii îl lasă să-și revină. Dacă-și revine, e salvat. Dacă nu, nu i se poate face nimic. Am văzut durerea în ochii tatălui.
După vreo două săptămîni mergeam la un seminar, cînd văd un om care se apropie de mine și se oprește. Lîngă el, un traducător, pentru că nu știa engleză.
M-a întrebat „cum să-ți spun «mulțumesc»?”. „Zikomo”, care înseamnă „mulțumesc” în limba lor, Chichewa. „Dar pentru ce?”, l-am întrebat. Nu-l recunoscusem, dar era tatăl celor două fete. Ambele supraviețuiseră.
Din cîte mi-ai povestit acum, oamenii locului te considerau un fel de supererou, dar tu te-ai considerat vreodată supererou? Ai avut impresia că poți să faci lucruri supranaturale?
Pur și simplu am făcut lucruri pe care le-ar fi făcut oricine în locul meu. Am văzut o nevoie, am încercat s-o împlinesc.
Într-adevăr, oamenii mă priveau ciudat, mă simțeam destul de prost pentru că nu puteam să trec prin sat fără să țipe după mine „Pasta Olivia! Pasta Olivia!”.
Ei nu puteau să pronunțe Olivian, deși le-am explicat că e musai nu „-n”, pentru că altfel mă fac fată.
Toate cîte am făcut au fost lucruri normale, dar pentru niște oameni în nevoie, lucrurile normale sînt, de cele mai multe ori, extraordinare, deși eu nici acum nu le văd ca fiind așa.
