Robert Chirileanu: „N-am perceput niciodată accidentul ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu pentru mine.”
Robert era un tînăr normal, care-și trăia viața în liniște, alături de familie și de pasiunile sale, pînă cînd un accident de motocicletă l-a lăsat cu coloana ruptă și cu multe alte leziuni.
Însă nu s-a dat bătut, ci a luptat pentru a-și recupera viața, iar, în scurt timp, a devenit o sursă de inspirație pentru mulți tineri pe rețelele de socializare.
Despre pasiunile sale și despre ce l-a determinat să nu renunțe am discutat în cea de-a treia seară a taberei de exploratori „Supereroii”, la locul de campare situat la cîteva sute de metri de vîrful Oușorul.
Nu toți cei de aici știu despre accidentul tău. Care e povestea?
Probabil că unii dintre voi vă întrebați de ce stau în momentul acesta în portbagaj și nu pe jos.
Este pentru că am avut un accident de motocicletă în decembrie, anul trecut. Accidentul a fost unul banal, la vreo 30 km/oră, dar mi-am rupt coloana vertebrală.
O mașină m-a atins din greșeală din spate, am ajuns pe contrasens, unde am fost lovit de o altă mașină. Din cauza leziunilor la coloană, o perioadă n-am putut să merg.
Abia acum cîteva săptămîni am început să pot să stau în picioare și să mă mișc singur doi-trei pași, susținut de părinți, de vreun prieten sau de un perete.
Ăsta e „elefantul din încăpere”, accidentul de anul trecut, care m-a tras puțin pe dreapta de la alpinism, de la tabere, de la motociclism, off-road și de la celelalte pasiuni pe care le am.
„La alpinism mă voi întoarce chiar înainte de a termina recuperarea.”
– Robert Chirileanu
Tu ai fost întotdeauna un om al muntelui, ai crescut pe munte și ai escaladat mai multe vîrfuri. Care este cea mai tare drumeție pe care ți-o amintești din tabere?
Cea mai faină drumeție pe care am făcut-o eu, mă rog sînt mai multe, mi-e greu să zic care dintre ele a fost cea mai faină, dar țin minte o drumeție mult mai lungă decît cea pe care ați făcut-o voi astăzi.
Eram într-o tabără de supraviețuire în Călimani, care a ținut vreo cinci zile.
Atunci am dormit cinci zile în adăposturi construite de noi din crengi și nu ne-am plîns, ba chiar abia așteptam momentul în care să ne culcăm deoarece în fiecare zi mergeam vreo șase-șapte ore pînă la următorul loc de popas.
Pe lîngă drumeție, ai căpătat și pasiunea alpinismului. După recuperare, te vei întoarce la alpinism?
La alpinism mă voi întoarce chiar înainte de a termina recuperarea, adică cel mai probabil luna viitoare.
Deja mi-am pregătit măcar o tură la sala de escaladă, unde vreau să încerc să ajung pînă la tavan. Deci cu siguranță mă întorc după ce mă recuperez.
Care e primul vîrf pe care vrei să-l escaladezi cînd te vei reface?
E o stîncă. Piatra Mare din Rarău, una dintre Pietrele Doamnei, pe care sper s-o escaladez cu Marin, aici de față.
Pe lîngă alpinism ai menționat mai devreme și pasiunea pentru off-road. De unde a început aceasta?
Pentru că-mi plac mașinile de cînd eram mic, am învățat să conduc de pe la șapte-opt ani.
Dar pentru că n-aveam voie să conduc pînă la 18 ani pe stradă, a trebuit să mă adaptez și să conduc un ARO pe lunca bunicilor, pe malul Bistriței. Cred că acolo a început pasiunea pentru off-road, pentru că nu este nici asfalt și nici teren drept.
Prin clasa a VIII-a am început să merg cu ARO-ul pe acolo.
În timp, a crescut pasiunea asta. Acum cîțiva ani mi-am cumpărat o mașină mai serioasă de off-road, un Patrol, și am intrat și într-un club de amatori cu care aveam ieșiri dese.
„Cursa în scaunul cu rotile a fost, practic, o luptă cu mine însumi.”
– Robert Chirileanu
Ai avut vreun moment în care ai considerat accidentul ca fiind un semnal de alarmă din partea lui Dumnezeu?
Dacă te referi la faptul că m-aș fi simțit pedepsit cumva de Dumnezeu sau cum că Dumnezeu ar fi încercat să mă atenționeze legat de direcția vieții mele de dinainte, atunci nu, n-am avut niciun astfel de gînd.
În schimb, am simțit că a trebuit să fiu tras pe dreapta ca să mă mai potolesc din toate nebuniile pe care le făceam. Nebunii fiind și pasiunile mele, alpinismul, motociclismul și celelalte, nu distracții sau lucruri exagerate.
Am avut o viață destul de liniară, adică m-am și bucurat, dar fără să exagerez în nimic.
Pe Dumnezeu l-am considerat tot timpul un prieten foarte apropiat, iar de la accident și pînă acum l-am simțit aproape și am simțit că mă încurajează, nu că mă pedepsește.
Nu știu cîți dintre noi, cei de aici, am văzut vreodată o cursă de scaune cu rotile. Dar fie că am văzut una la televizor, fie că am fost de față, n-am văzut-o din partea cealaltă, adică din postura de concurent. Robert a participat la o astfel de cursă. Cum e să fii de partea cealaltă a ecranului, ca să spunem așa?
Înainte de accident am participat la un maraton în care am alergat 42 de kilometri și, cumva, spiritul competițiilor de anduranță a rămas în mine și după.
În timpul recuperării tot am căutat diverse hobby-uri pe care să le adaptez la noua mea stare. Am găsit astfel cursa Wings for Life World Run, o competiție gîndită foarte bine, din punctul meu de vedere.
Am fost vreo șase participanți în scaun cu rotile și alți 30-40 de alergători normali. Competiția presupunea ca la start noi să avem un avans de 30 de minute.
Aveam o aplicație pe telefon pe care, după cele 30 de minute, pornea o mașinuță virtuală în urma noastră.
Ca o paranteză, competiția a avut loc în același timp în mai multe țări, iar în unele dintre ele exista chiar o mașină reală care-i urmărea pe concurenți.
În momentul în care mașinuța virtuală te prindea din spate, te opreai și rămîneai cu distanța pe care o parcursesei. Nu a fost o cursă standard, cu un finish la o anumită distanță.
Era, practic, o luptă cu tine.
„La alergare mi-am format o disciplină.”
– Robert Chirileanu
Vorbești de lupta cu tine. Cum decurge o zi în care te lupți cu viața ta de acum?
Mă trezesc dimineața cu o senzație nu tocmai plăcută.
Nu mi-a plăcut niciodată dimineața, dar acum sînt și niște dureri rămase în urma accidentului, care încă nu s-au ameliorat.
Pînă începi să te miști și să faci puțin sport, starea nu e chiar bună, dar momentul îl depășesc prin cîteva exerciții, ceva muncă și continui cu recuperarea.
În fiecare zi am două-trei ore de recuperare cu o echipă de kinetoterapeuți care mă ajută să îmi recapăt controlul complet.
Povestea recuperării tale a devenit, în momentul de față, o sursă de inspirație pentru mulți oameni, pe Facebook, mai ales. Crezi că ești un model de urmat?
Nu cred că eu, fizic, sînt un model de urmat, dar deciziile pe care le-am luat eu înaintea accidentului, legate de stilul de viață și de modul în care mi-am trăit viața au fost foarte bune.
Eu consider că dacă nu aș fi făcut anumite alegeri înainte de accident, în momentul acesta mi-ar fi fost mult mai greu să mă recuperez.
Mă refer aici la faptul că acum cîțiva ani am avut o orientare destul de directă către dezvoltarea personală. Tot timpul mă interesa să discut cu diverși oameni de la care aveam ceva de învățat, să aflu lucruri noi și să citesc cărți care să mă dezvolte.
Asta pe de o parte, iar de cealaltă parte, faptul că am practicat multe sporturi, cum ar fi escalada, scuba diving sau alergarea, m-a ajutat foarte mult în recuperare.
De la alergare mi-am căpătat o disciplină și, chiar dacă uneori mi-e greu să merg la terapie sau n-am chef să fac ceva în ziua respectivă, îmi aduc aminte de perioada în care mă antrenam pentru maraton și nu exista amînare.
Dacă aveam de alergat 20 km și mă apuca seara, ieșeam și alergam distanța asta.
„În continuare, să-ți rupi o mînă mi se pare mai nasol decît să-ți rupi coloana.”
Am văzut pe Facebook că ți-ai recuperat motocicleta. O vei repara vreodată?
Așa cum eu fac recuperare, așa se recuperează și motocicleta mea. Este într-un service, pe cale să fie reparată.
Accidentul în sine nu m-a speriat și nici nu m-a făcut să nu mă mai urc pe motocicletă, pentru că, fiind un accident banal, nu l-am luat în considerare ca ceva care să mă sperie.
Sigur, am tras niște învățăminte din experiența pe care am avut-o, în sensul în care, după ce mă recuperez și-mi și repar motocicleta, mă voi duce cu ea pe un circuit special, nu prin oraș sau pe drumuri publice.
Dar în afară de asta n-am rămas cu o frică.
Eu încă nu consider situația mea de acum atît de gravă. În continuare, să-ți rupi o mînă mi se pare mai nasol decît să-ți rupi coloana.
Lucrurile astea n-ar trebui să ne sperie, ci ar trebui să ne gîndim la ce s-a întîmplat, de fapt, dacă și care a fost vina noastră. N-ar trebui să ne omorîm pasiunile pentru că am trăit ceva mai dur sau mai greu.
Din acest motiv mă voi urca și în viitor pe motocicletă.
